luni, 30 decembrie 2013

Vocile. La naiba. (V). Dincolo de in-chipuire



.
... si-n intuneric, ceru. Fara sa stie catre cine sau catre ce. Doar cerere:
- Eu vreau sa vad!
Si-atunci vazu.
Cu huruit, uriasa poarta se deschise. Si dinauntru iesi spre el mai intai intunericul. Apoi, o sfoara de lumina, care il trasa inauntru. Cu Pazitorul langa el, pasi.
Incet, privirea se desprinse, si, lunecand pe margini, pipai. Se valureau in pestera tot felul de umbre, jucand intr-o lumina miscatoare. Vazu apoi spre mijloc locul de unde izvora lumina. Un foc. Unul nu prea mare, dar zdravan, trosnitor si cu scantei. Si-n spatele lui, pe un tron de piatra, era el. Cel pe care il simtise suflandu-i in ceafa, umbland langa el, uneori intepandu-l in coaste sau chiar dinauntru, in lexul solar...
Mare, urias, zidit din lumini rosiatice si umbre. Negru cu rosu pe trup si pe bratele ca de fiara... Parea ca-i din flacari, iar ochii... ochii - doua tepuse de foc. Si cu fruntea in colturi...
Calatorul ramase o clipa, sufland si privind. Cauta cu privirea pe Pazitor. Acesta, cu bratele incrucisate pe piept, ramasese cumva mai in umbra. Dar omul se agata de ochii lui, de apele negre dar lucii, ca marea in noapte cu luna... Simti o putere, simti ca-i un rost in ajunsul aici, asa ca privi din nou catre Diavol, asteptand.
Si intre ei, focul trosnea si urca inspre bolta de piatra fuioare de rosu, albastru si alb-auriu...
Printre flacari, omul tinea privirea spre cel de pe tron, asteptand, intr-o intrebare muta.
Atunci, uriasa faptura facu ceea ce omul n-ar fi crezut ca ar vedea, daca i-ar fi fost sa-ntalneasca pe Diavol: zambi. Ei, da, nu chiar zambet, un ranjet mai mult, dar era chiar acolo, c-un soi de-ascutire in ochii de foc...
Si miscand incet mana aceea de fiara, cu-n deget prelung si-ascutit, arata catre unul din peretii pesterii. Luminata, partea aceea lasa sa se vada o scobitura sub bolta, un soi de culcus. Si-acolo, pe un pat de piatra, era un soi de o umbra alburie.
Omul se apropie si vru sa puna mana, dar se opri. Din jos, cumva, acea faptura se intoarse, miscand sub fuioare alb-cenusii - un fel de plete lungi, ca sforile-ncalcite - si o vazu.
Era o aratare (ca nu i-ar fi fost alt nume potrivit) slaba, desirata, lunga, cu chip zbarcit si incruntat, cu ochii seci, fara lucire. Parea a nu vedea si incerca sa-ntinda mainile si ea, sa pipaie.
Calatorul se trase inapoi, tragand si mainile, sa nu atinga.
Dar nu se opri din incercat:
- Cine esti tu?
Faptura tresari, ridicand capul inspre glas si intorcand urechea. Facu incet un pas spre Calator.
Acesta se lasa spre spate, gata sa dea inapoi.
- Cine esti? te-am intrebat.
Tremurul aratarii se opri. Incet, intoarse mana catre foc, aratand flacarile si scanteile.
Si atunci lumina se mari, crescand pana la bolta. Si totul in jur prinse culori, peretii se facura parca stravezii, si prin ei puteai vedea colturi de lume, munti indepartati, gradini, campii si lacuri... Puteai vedea oriunde, ca si cum priveai printr-un ochean urias...
Si chiar mai mult, in locurile acelea se vedeau oameni traindu-si felii de viata...
Omul privi o vreme, gustand jocul si umplandu-se de povesti.
Se-ntoarse insa dupa o vreme spre aratare, intreband din nou:
- Cine esti tu?
Si-atunci faptura arata catre peretii vii. Omul vazu acum crampeie din propria-i viata. Cum e copil, cum creste, cum iubeste, cum... i se ia, apoi primeste, apoi iarasi i se ia... cum cauta, gaseste, pierde, face si desface, creste si scade, urca si cade... in toate, el se vede asa cum se stia, dar... mai era acolo inca ceva. Un fel de umbra, insotindu-l crescand si scazand, ridicandu-se si incovoindu-se, uneori latindu-se pe pamant, sub el, atunci cand se mai prabusea...

O rasuflare se-auzi, un soi de marait.
In spate, langa foc, pe tronul sau de piatra, Diavolul se lasase mai in fata, asteptand.

Omul privi din nou spre aratare. Vru sa intrebe iar, dar, undeva, adanc, simti asa, ca o pornire, si facu un pas. Si inca unul. Si intinse mana. Si atinse. Mana fapturii, slaba si osoasa... Atinse insa si ramase. Vru mai mult.
- Am zis ca vreau sa vad. Dupa ce-am coborat aici si am trecut stramtoarea, nu imi mai este frica. Vreau sa vad.
Si-atunci... Si-atunci faptura se apropie in clipa, obraza langa obraz, suflandu-i chiar in fata.
Omul privi. Obraz zbarcit, ochi nepatrunsi, chipul sculptat in piatra cenusie. Urat, hidos de-a dreptul, cenusiu...

Iar, maraitul, dinspre tron, iar sfredelul de foc al ochilor uriasului cu coarne...

Omul privi mai mult, fara clipire. Faptura il privea si ea, desi pareau de sticla, fara viata, acei ochi...
Si totusi, sub atingerea aceea rece, era viata. Pielea mainii se incalzea, tinuta in palma Calatorului.
Ramasera asa nenumarate clipe. Si deodata, iar dintr-o pornire, omul ridica cealalta mana si intinse palma pe pieptul osos al acelei aratari.
Si-atunci... ochii de sticla tremurara. Faptura clipi si incet, ca si cum o ceata s-ar ridica de pe o apa, cu fiecare clipire, ceva se zari in ei.
Intai, o limpezire, ca un strop de apa curata, apoi o luminita. Si apoi...
- Ah!
Omul inchise ochii. Vazuse. Vazuse si nu doar, intelesese. Ca si cum vederea si intelegerea impreuna, unite, ii sagetasera inima.
Vazuse. Chipul cel urat si colturos si rece, aratarea cea fara de suflet, care nu avea nimic in ochi, recele, ne-sufletul, era... el insusi. Partea din el ascunsa, ingropata, necunoscuta, nerecunoscuta.

Simti pe-obraz, aproape, rasuflare fierbinte. Apoi o umbra rasucindu-se in jurul lui. Pe urma, foc, si iar un vartej, ca de fum, cu miros greu, inecacios...
Deschise ochii. Privi iara.
In tronul de piatra erau doar fuioare de fum, risipindu-se catre bolti...

In fata lui, ochii  fapturii - acum  cu viata - erau plini de ape. Si adunate mult, curgeau pe obrajii aratarii. Umbra cea gri, faptura cenusie, plangea...
In ochii Calatorului, la fel o apa. Si, printre lacrimi, zambet stramb si slab, dar zambet.
Desprinse palma, lasand mana fapturii, si o ridica pana cuprinse umarul osos. Apoi atinse obrazul cenusiu, mangaind. Pe urma, pletele de sfoara. Si apoi, ridicand amandoua mainile imbratisa incet acea faptura rece.
Si stand asa, chip langa chip, lasa sa iasa lacrimile si oftatul, pana se linisti.

Incet, simtea acolo, langa pieptul sau, bataia slaba mai intai, apoi din ce in ce mai tare, a inimii celuilalt. Mai statu, asteptand sa creasca acea inima, acea viata.
Si iar se trase inapoi, privind. Si-n fata lui, chipul de piatra incepu sa crape. Linii putine mai intai, apoi mai dese si prelungi, sparsera recele de piatra. De dedesubt, prin crapaturi, ieseau mici raze de lumina. Incet, fiece particica din chip se limpezi, dand la iveala alta aratare.
Si se lumina in celalat, bucata cu bucata, tot ce fusese adunat o viata si ingropat in pestera-din-sub: nerabdarea, asprimea, curiozitatea cu obraznicie, nepasarea, patima, furia, amaraciunea si toate cele care se cer a nu fi aratate vreodata, ca nefiind ingaduite, caci nu sunt omenesti...
Si ramase chipul celuilalt intreg, cu toate, asa cum fusesera ele dintotdeauna. Si trupul fapturii se intremase, capatand culoare si putere, aproape ca al unui om.
Iar Calatorul, dupa ce privi, intinse iara mana, atinse, stranse palma si apoi trase usurel.
- Acuma haidem... ne asteapta lumea...
.
La marginea portii, Pazitorul primi pe amandoi si le facu semn sa treaca inainte. Si-n fata lui, pasind incet, inaintara Calatorul si tovarasul sau de drum. Mergand, pareau sa se apropie din ce in ce mai mult unul de altul...
Iar in privirea Pazitorului se oglindi cumva o clipa din ce avea sa fie mai departe: la gura pesterii avea sa iasa-n lume un singur om, purtand in el si umbra si lumina, intreg si viu, traind de la inceput...